CUNOAŞTEREA   VALORILOR   FUNDAMENTALE  ALE

DEMOCRAŢIEI ,  A  PRACTICILOR  ŞI  A

DREPTURILOR   OMULUI

 

            Principalele valori fundamentale ale democraţiei sunt:

            ● democraţia este egalitatea tuturor cetăţenilor. Ce se înţelege prin această egalitate şi cât de departe poate merge ea fără a leza libertăţile individului este un fapt foarte disputat. De necontestat este însă egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii. Nu trebuie să existe legi sau tribunale speciale, destinate exclusiv unor anumite grupuri, straturi sau clase sociale. Statul de drept trebuie să garanteze egalitatea şanselor, pentru că libertatea poate fi periclitată dacă condiţiile economice sau sociale devin prea inegale. Aici criticii ar putea spune că încercarea de a crea o egalitate largă, ba chiar totală, ar veni în detrimentul diversităţii naturale a fiinţelor umane, astfel încât acest lucru nu s-ar putea

 face decât prin mijloace nedemocratice.

          Într-o democraţie, puterea este desemnată prin alegeri generale, egale, libere, secrete şi directe, cei care intră în posesia ei având un mandat limitat în timp. Alegerile sunt numai atunci democratice când există mai multe alternative. O simplă confirmare, existenţa unei singure propuneri şi obligarea electoratului să aleagă între "da" şi "nu", nu este un scrutin adevărat, aici neputându-se alege între mai multe posibilităţi. Libertatea şi diversitatea opiniilor, dreptul la liberă informare, protecţia minorităţilor şi o opoziţie liberă sunt premise esenţiale pentru alegerile democratice.

           Din toate acestea reiese că democraţia se află undeva la mijloc între anarhie şi dictatură. Ea oferă atât de multe libertăţi cât este posibil şi atât de multă ordine cât este nevoie. Ea supravieţuieşte datorită faptului că cetăţenii sunt încredinţaţi de necesitatea instituirii unor reguli. Această convingere a cetăţenilor unui stat, dezvoltată în state democratice tradiţionale precum Anglia sau America timp de mai multe sute de ani, sau în ţări precum Germania, care au învăţat de pe urma experienţelor nefaste cu ideologia şi sistemele anti-democratice, este definită foarte potrivit prin termenul "cultură politică".

 

           ●   demnitatea şi libertatea fiinţei umane. Aceeaşi libertate pentru toţi cetăţenii este o constituentă esenţială a democraţiei. În funcţie de clasica definiţie a democraţiei se măsoară şi formele democratice existente astăzi în lume. Cât respectă acestea libertatea? Modelele istorice de democraţie ne mai pot servi ca sursă de inspiraţie doar în măsura în care vedem în ele felul în care au fost îndeplinite aceste valori democratice fundamentale.

          Democraţia se sprijină pe un anumit tip de om. Oamenii trebuie să fie liberi, să se poată educa şi dezvolta după bunul lor plac. În spatele acestei accepţiuni se află o alta — cu surse creştine sau chiar umanist-idealiste, conform căreia toţi oamenii au o demnitate proprie care îi deosebeşte de animale. Libertatea nu este ceva abstract ci ceva cu totul concret. Ea este libertatea oamenilor de a-şi organiza viaţa după cum cred ei de cuviinţă, libertatea de a-şi alege religia, libertatea de conştiinţă, libertatea alegerii profesiei, libertatea vieţii private, libertatea oamenilor de a dispune după bunul lor plac de proprietăţi, libertatea şi inviolabilitatea locuinţei, a poştei şi telefoniei. Libertatea mai înseamnă şi siguranţa că o persoană nu poate fi arestată fără motiv şi acordarea unui proces drept, precum şi controlul informaţiilor pe care statul le strânge despre fiecare cetăţean.  Printre aceste drepturi se numără şi dreptul la liberă opinie, libertatea presei, dreptul la liberă întrunire, dreptul de a participa în mod egal la formarea voinţei politice în cadrul comunităţii ;

 

·        În calitate de persoane, oamenii au drepturi. Astfel sunt . dreptul la viaţă,

 respectarea demnităţii umane, dreptul de a avea  libertate de exprimare, etc. Drepturile oamenilor sunt inalienabile, adică nu pot fi înstrăinate.

            Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) , înfiinţată în 1945 , în locul fostei Ligi a Naţiunilor , prin asocierea a 45 de state semnatare ale Cartei O.N.U. , a adoptat Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Declaraţia este primul document internaţional care cuprinde standarde referitoare la promovarea drepturilor civile , politice, economice, sociale şi culturale ale fiecărei fiinţe umane.

   În istorie sunt cunoscute numeroase momente în care membrii unei societăţi s-au ridicat la luptă, în diferite forme, împotriva celor care le încălcau drepturile şi libertăţile şi le ignorau statutul de fiinţe umane.

   Ideea de protejare a drepturilor şi libertăţilor individuale, iar, mai târziu , de promovare şi de apărare a ,, drepturilor omului’’ a apărut însă în epoca modernă. Mai intâi , exprimarea cererilor privind recunoaşterea anumitor drepturi a fost urmată de formularea lor în documente şi de proclamarea lor. Apoi , prin acţiunea unor organisme internaţionale şi prin încheierea unor convenţii între state , s-a urmărit obţinerea unor garanţii privind drepturile omului.

În istoria formulării şi proclamării  drepturilor omului, pot fi distinse următoarele etape :

đ     formularea şi proclamarea drepturilor civice şi politice

đ     formularea şi proclamarea drepturilor economice şi sociale

đ     formularea şi proclamarea unor drepturi specifice , ca , de pildă, drepturile femeilor, drepturile copilului, drepturile persoanelor de vârsta a treia

  Declaraţia Universală a Drepturilor Omului reprezintă expunerea , în 30 de articole , a concepţiei privind respectarea universală a demnităţii umane în relaţiile dintre state şi cetăţeni şi între indivizii înşişi. În funcţie de domeniul la care se referă , aceste drepturi sunt de mai multe categorii.

đ     drepturi civile (de pildă, dreptul la o judecata dreaptă)

đ     drepturi sociale (de pildă, dreptul la protecţie socială)

đ     drepturi economice (de pildă, dreptul la o retribuţie echitabilă)

đ     drepturi politice (de pildă, dreptul la vot)

đ     drepturi culturale ( de pildă, dreptul la o educaţie corespunzătoare)

 Ulterior aprobării de către ONU a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului , alte documente au proclamat categorii noi de drepturi : de exemplu , drepturile anumitor categorii de vârstă (drepturile copilului, drepturile persoanelor de vârsta a treia) sau drepturile minorităţilor naţionale.

Declaraţia universală a Drepturilor Omului militează pentru respectarea şi apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale fiecărei persoane, fără nici un fel de discriminare.

Drepturile omului, aşa cum sunt ele formulate în declaraţii şi în convenţii internaţionale , pot fi clasificate în funcţie de anumite criterii. Una dintre clasificările tradiţionale este cea care face distincţie între drepturile pozitive ţi cele negative. Această clasificare are în vedere rolul statului în respectarea şi garantare drepturilor.

Prin drepturi negative sunt desemnate acele categorii de drepturi şi libertăţi care pot fi garantate şi respectate numai în condiţiile în care statul intervine cât mai puţin în definirea şi în exercitarea lor. Ele sunt drepturile civile şi politice , precum dreptul la o judecată dreaptă , dreptul la vot , dreptul la exprimarea opiniei.

Prin contrast , drepturile pozitive sunt acele drepturi care nu pot fi garantate şi respectate în absenţa intervenţiei statului. Acestea sunt drepturile economice, sociale şi culturale, precum dreptul la munca, dreptul la condiţii de viaţă decente, dreptul la educaţie.

 România, stat membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite din 1955 şi stat membru cu drepturi depline al Consiliului Europei din 1933 , a ratificat Convenţia europeană cu privire la protecţia drepturilor omului ţi a libertăţilor fundamentale. Ţara noastră a realizat astfel încă un pas important spre integrarea în structurile europene ce definesc noua configuraţie politică a continentului după 1989. În prezent , există în întreaga lume o preocupare deosebită în ceea ce priveşte educaţia pentru drepturile omului. De la vaste mici, copii sunt familiarizaţi cu ideile de bază ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi ale Convenţiei cu privire la drepturile copilului.

 

·        Pentru ca democraţia să poată funcţiona , membrii societăţii trebuie să

deţină o cultură politică  specifică. În absenţa acesteia , democraţia nu poate supravieţui , instituţiile democratice nefiind suficiente. Cultura apolitică se referă  la receptarea  (recunoaşterea şi deprinderea ) , învăţarea valorilor şi modalităţilor de comportare specifice democraţiei : cunoaşterea problemelor politice , exprimarea protestului, abilităţi de negociere , dorinţa de compromis şi priceperea de a-l realiza. Pentru ca un regim să fie democratic  trebuie :

           - să funcţioneze pe baza unui ansamblu de reguli şi procedee care stabilesc cu exactitate cine sunt cei care iau decizii de interes public şi cum sunt adoptate acestea ;

           - să garanteze participarea unui număr cât mai mare de persoane, organizaţii şi instituţii în luarea deciziilor ;

           -  să protejeze drepturile şi libertăţile oamenilor , în special pe cele social politice , libertatea conştiinţei , libertatea de exprimare, dreptul la informaţie , dreptul de asociere , libertatea întrunirilor, drepturile electorale.